Acum un an...

Acum un an am primit un dar. Şi împreună cu acest dar, o sumedenie de întrebări şi-au făcut loc: oare cum o să fie piticuţa? Oare cum o să fie primită de "fratele mai mare"? Oare cum şi cât de mult o să schimbe lucrurile în jurul ei? Şi evident că am aşteptat-o cu drag, dar şi cu vagi urme de îngrijorare...

Acum ... mă bucur enorm că această piticuţă a venit la mine ca sa fiu mamica ei, că a adus cu ea atâta bucurie, voie bună, un anumit gen de "lipici" pe care nu l-am întânit la fratele ei, o nevoie de independenţă care îmi lasă pauze mici în timpul zilei şi un neastâmpăr care îmi pune creativitatea la încercare în permanenţă.

Cum aş putea să rezum un an ca acesta în doar câteva cuvinte? Nu a fost nimic aşa cum m-am aşteptat eu să fie, dar mulţumirea şi împlinirea au venit mereu, chiar dacă uneori de unde nu mă aşteptam şi mai întotdeauna pe căi neconvenţionale.

Clara dragă, îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat de când eşti cu mine.

Luni dimineaţă

Ce fac luni de dimineaţă? Nu, nu-mi beau cafeaua, deşi mi-aş dori/ mi-ar trebui.

Luni dimineaţă am o singură preocupare: ce poveşti să mai născocesc să fac mersul la grădi cât mai acceptabil. Am terminat inventarul maşinilor din parcare. Am terminat de alergat după porumbei... Şi fir-ar să fie, nu întotdeauna găseşti o maşină de marfă la rampa de descărcare din spatele blocului.

Era să mă panichez azi, dar mi-a fost şoptită soluţia: "Andrei, când vii de la grădi, mergem să culegem zmeură!"

Desigur, Andrei are o variantă proprie de "cules". Traseul fructelor de pe creangă e foarte scurt. Se termină în gură...

OK, am mai supravieţuit la o zi de luni. Mai aveţi idei pentru următoarea? Că zmeură nu mai este!

Design interior

Avem în familie o lungă tradiţie de meşteşugari. E drept, generaţiile recente se ocupă mai mult de bricolaj. (hmmm) Dar chiar şi aşa, asta se învaţă de mic şi nu e bine să pierzi nici o ocazie.

De acord, până aici.

Doar că în seara asta, creativitatea unora e cu mult superioară puterii mele de înţelegere.

Clara pune mânere. Aşa cum numai ea ştie.

Zău că aş fi vrut să stea. Măcar un pic. Măcar o dată. De dragul ei, care crede că poate deja să facă tot ce fac cei din jur, poate un pic mai altfel, ca în seara asta, dar ce mai contează metoda când intenţia e atât de nobilă?!

Căciula de 3 ore

De 3 ani de zile fac căciuli. În general. Adică tricotez, croşetez, ajustez...căciuli, căciuliţe, fesuri, berete etc. De 3 ani.

Trist, comic, bizar sau absolut firesc, le-am pierdut şirul, numărul şi la unele chiar urma. De câte căciuli pot avea nevoie 2 copii??? Recunosc, am mai făcut şi câteva pentru copiii prietenilor, dar chiar şi aşa...

Acum o lună am făcut un inventar superficial şi am decretat că "Clarei nu-i trebuie nimic iarna asta." Adică nimic de lucrat. Şi era cumva mai bine, chiar poate vedeam şi capătul de jos al listei mele cu "DE FĂCUT".

Doar că...dintr-un sertar de căciuli nici măcar una nu era pe măsura ei, de o culoare neutră şi potrivită cu vremea asta. Aşa că... (hmm) am mai făcut o căciulă. Repede, în 3 ore, albă, ca să nu mai am alte frustrări ulterioare şi exact pe măsura domnişoarei. Poftiţi, vă rog...

Şi până la plimbarea de pe faleză, îmi face hatârul de a o ţine pe cap. UN PIC!

3

3 nu pare un număr aşa de mare. Teoretic vorbind.

Te uiţi la omuleţul care îţi spune serios "And'ei a'e t'ei ani azi" arătându-ţi în acelaşi timp trei degeţele de la mână ridicate (după ce ţi le arată, le mai numără încă o dată, să fie sigur) ...

:: şi-ţi vine să-l alinţi, dar îţi aminteşte nemulţumit "And'ei nu e pisicuţ, And'ei băieţel"

:: şi-ţi vine să-l iei în braţe când vrea să ia o carte de pe raft, dar îţi dai seama că ştie deja să escaladeze biblioteca

:: şi-ţi vine să-i arăţi o maşină care ţi se pare super, dar îţi spune răspicat "aia e un BMW decapotabil" (aşa era!)

... şi-ţi mai rămâne să-l admiri, să încerci să ţii pasul cu el şi să te bucuri.

Evident, de la 3 ani totul se vede altfel... :))

parfum de sărbătoare

Luna septembrie era frumoasă oricum. Dar luna noastră septembrie e plină de sărbători şi sărbătoriţi. Aşa că o începem făcând planuri, liste, programări, invitaţii şi o terminăm...cu chef şi cadouri.

Daruri de aici, daruri venite de departe, sunt semnul că cineva s-a gândit cu drag la sărbătorit. Sunt locul unde cei doi, cel care oferă şi cel care primeşte, se întâlnesc fie şi măcar pentru o clipă. E jumătatea drumului pe care îl poate parcurge fiecare dintre ei. Şi e semnul că cei doi vor fi cumva împreună prin prezenţa darului.

Timpul darului, contrar a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă privire, nu e momentul oferirii/primirii. El începe odată cu gândul bun şi ţine câtă vreme păstrăm darul. Sau nu se termină niciodată, dacă păstrăm amintirea lui cumva.

Aşteptarea are şi ea rolul ei în păstrarea legăturii dintre cei doi.

Asta desigur...pentru cei care ştiu să aştepte.

Nu e cazul domnişoarei...

Coşul

"Clara, încet cu lucrul, ăsta nu-i de deşirat." (Ăsta spre deosebire de câteva, cam multe, în ultima vreme, care au suferit acest tratament).

(Proteste)

"Hai să-ţi dau altceva... ce vrei tu... Uite-o pe Maşa" (matroşka de lemn adusă de tata de la Moscova acum câţiva ani şi care absolut întâmplător are urme de dinţi pe toate părţile componente, atât pe interior, cât şi pe exterior)...

(Proteste vehemente)

"Hai că-ţi dau şi castronelele şi cutia cu capac" (toate de lemn, pictate manual, din zestrea Maşei, toate cu urme de dinţişori).

... linişte. Uau, am negociat eficient. Mă duc să iau de pe raft ce i-am promis.

"Clara! Andrelele nu-s ale tale! Şi de ce ai scos tot din coş???"

Recuperez andrelele şi mă miră lipsa protestelor. Mă uit la ea: e fericită. COŞUL ÎI TREBUIA.

Şi cumva, pentru o clipă, lumina din cameră e alta... Perspectiva se schimbă, centrul de interes se mută şi are loc o re-valorizare. Iar ca să faci toate astea nu-ţi trebuie decât 11 luni şi 2 dinţi.

Frăţeşte

Există o lungă tradiţie în familia noastră de fraţi mai mari care îşi ajută fraţii mai mici. Sau surorile. Şi pentru că eu am fost "aia mică", îmi vine greu să îmi imaginez cum ajunge un copil să strunească un alt copil. Asta, desigur, în vreme ce o armată de adulţi nu sunt în stare să-l convingă să facă lucruri cu adevărat (şi declarate ca fiind) plăcute.

Am stat pe un colţ de canapea destul de mult ca să ajung "parte din peisaj" şi să nu mai prezint interes. Mă minunam că au trecut cele 2 minute pe care Clara le petrece într-un cărucior care stă. Încep să mă relaxez. Eh, creşte fata, nu mai e chiar cum era...Şi nu-mi vine să cred cum în câteva secunde am deja un plan pentru ce aş putea face în tot acest timp (hmm, câteva minute, în traducere petru cei care nu au copii).

(poc...)

I-a căzut pixul pe care îl avea în mână. Gata. S-a zis cu liniştea, mă gândesc.

Andrei se ridică de lângă mine, încă uitându-se la piticii care se încolonau să meargă la spălat, ridică pixul şi i-l dă înapoi.

Bun băiat, ţucă-l mama pe el.

Clara se bucură.

Mă bucur şi eu. Andrei se suie la loc pe canapea. Mă reped să laud fapta de vitejie...

(poc...)
Clara repetă figura. La fel şi Andrei, tot fără să-şi ia ochii de la pitici.

(poc...)

(poc...)... După a patra oară, Andrei nu se mai suie în pat. După a şaptea oară nici măcar nu se mai ridică de jos. Deja aşteaptă pixul care va cădea.

Nu mai număr. Mă uit la ei şi mă gândesc că numai dragostea de frate te poate face să înduri aşa ceva. Şi mă bucur. Pentru amândoi.

E aici

E aici. Chiar a venit toamna.

Mi-a fost dor de vânt, deşi se spune că aici vântul e la el acasă. Şi mai ales mi-a fost dor de partea asta a toamnei. Când ritmul se încetineşte, când îţi permiţi să mai stai un pic în pat şi după ce te-ai trezit, când în cămară ai cam ce îţi puseseşi în plan, (cu o excepţie notabilă, dar îi vine rândul săptămâna asta), când grădina a ajuns pustie, când „a face” nu mai este chiar atât de presant, îmi găsesc timp pentru a privi, a asculta, a simţi...

Şi atunci cedez....

Cedez în faţa ispitei copilăreşti de a culege frunze...

Cedez în faţa ispitei de a face poze doar pentru mine...

Cedez în faţa ispitei de a nu mai fi mereu o mamă atât de responsabilă. (Clara, dragă, şi scoicile sunt bune şi trebuie gustate).

Şi uite aşa ajung să mă bucur de peisaje cu o încărcătură aparte pentru mine. Ca acesta:

o zi plină

Azi a fost o zi plină.

Plină de culoare...

Plină de întrebări aşa cum numai el le poate formula...

Plină de bucuria căutării şi apoi a tezaurizării micilor comori...

Plină de jocuri noi...cu jucării mai vechi. (Mulţumim, Mirela, e foarte ocupată maşina de la tine zilele astea)