Zi plină. De surprize. De tot felul.
Am început-o într-o notă optimistă, cu planuri multe şi mărunte, dar din acelea care-ţi fac ziua mai frumoasă.
Aş fi putut să mi-o stric cu ocazia penei de cauciuc şi a întâlnirii cu poliţistul zelos (căruia i se părea că o roată pe jantă nu e chiar o pană şi chiar dacă e, nu e motiv să tragi pe dreapta, uite acolo parcarea, sus pe bordură!). Zâmbesc amar. Oare ştie ce mult i-am iubit pe suprarealişti? Oricum, ceci n'est pas... de sa faute , el doar aplică regulamentul.
M-am repliat cu gândul la plimbarea promisă Clarei şi am ajuns, chiar dacă un pic mai târziu, şi în parc. Aş fi vrut să-i arăt o grămadă de lucruri, dar era prea ocupată. Rezist (uneori mai greu) tentaţiei de a-i atrage atenţia asupra ceea ce mi se pare mie că merită văzut şi întotdeauna ajung să învăţ mult mai mult fiind atentă la ceea ce îmi arată ea ca demn de luat în seamă.
Mă îngrijorez vag când începe fugăritul porumbeilor. Nu, nu pentru că ar putea să cadă, nuuuuu, ci pentru că strigă în gura mare "'unch, 'unch!" (masa de prânz, în engleza ei personală din care mai lipsesc nişte litere deocamdată). Ca noroc, renunţă destul de repede şi îşi îndreaptă atenţia asupra unor scări.
Şi după cum le măsoară cu privirea, e clar că vrea să încerce să le urce singură. Uau, mă bucur eu, asta ar fi ceva!
Prima încercare îi confirmă nevoia de sprijin, aşa că încearcă o altă abordare, uşor laterală.
Nemulţumită, părăseşte ideea. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie...
De fapt, schimbă scările, iar pasul următor e mult mai hotărât.
Aplauze, laude, încurajări şi mă aştept să vre să urce şi mai sus. Cel puţin eu aşa vedeam planul. Dar nu, ea avea altul: "Sit down".
Toată munca de a sui o treaptă era ca să se aşeze acolo unde voia ea, nimic mai mult. Dar cui îi trebuie mai mult?!Aşa că am mai văzut şi în ziua de azi un episod din seria "love the unexpected". Şi l-am apreciat la justa valoare: ne-aşteptat de mult.
...noul proiect de crafting... (cu adresă exactă, evident, nu se vede?!) 
Nu ştiu de ce, dar îmi închipui că mă pot relaxa şi bucura şi eu de poveste după ce am fost plecată câteva ore şi găsesc acum ocazia şi timpul să facem ceva numai noi două . Aş! Ţi-ai găsit! "Feet drink." "Yes, baby.... What?!" Şi până să explic că lăbuţele nu vor lapte, văd deja un firicel alb care se prelinge de pe picior pe pat. 
Eh, se întâmplă. Ridic sticla şi încercând să atenuez protestul prin distragerea atenţiei, o întreb dacă mai vrea. Se gândeşte o clipă şi se decide: "Yes." Aşa o fi, probabil că îi trebuie. Continui povestea şi în curând îmi dau seama că domnişoara a plecat de lângă mine. Dezavantajul patului mare. "Doggy... drink" 
Nu cred că a apucat să ia vreo gură căţelul, dar ştiu sigur că patul a luat mai multe. Hmmmm. Passons... Mă întreb dacă mai are rost să mai citesc, dar sunt repede readusă la ordine. Şi continui... La fel şi Clara: "Toes drink." 
Revin cu explicaţii despre cum că şi de ce nu au nevoie degeţelele de lapte. Ceva-ceva se prinde de ea pentru că pasul următor începe cu "Another!" Adică alt degeţel. 
Logic, nu?! Dacă cel mare nu bea lapte, poate bea următorul... Depun armele, calculez în gând ce şi când a mâncat ca să ştiu dacă o să se scoale de foame sau nu, resemnată la gândul că nu o pot face să bea. "Drink mi'ky". Îmi ţin răsuflarea. Sticla se goleşte. Unde trebuie. Închid cartea. Gata povestea. 
