moşteniri

A fost odată o căciulă....

Nu, nu aşa trebuie început.

A fost odată o mătuşică grijulie căreia i-a plăcut mult acest fir de lână 100%. Corect, şi mie mi-a plăcut. Şi mi l-a dat cu gândul că "sigur fac eu ceva la Andrei", deşi era un singur scul. Zis şi făcut. În martie 2009, sculul albastru devine o căciuliţă superbă. Au rămas din el câţiva metri doar. Andrei a purtat-o în primăvara aia şi în iarna următoare.

Sunt de părere că foarte multe lucruri pot "trece" de la Andrei la Clara fără probleme, mai ales că sunt născuţi în acelaşi sezon, la doar câteva zile diferenţă. Aşa că aşteptam cu nerăbdare să crească Clara suficient ca să poarte minunea asta moale, pufoasă şi călduroasă şi pe care am lucrat-o cu atâta drag.

Dar, surpriză, căciula nu venea nicicum pe capul Clarei. Urechile erau prea lungi, era largă şi prea puţin înaltă... dezastru. Eram tentată să o pun în fundul sertarului, când mi-a venit o idee cel puţin stranie: aveam să o desfac!

Teoretic, hainele de copii nu le desfac, nu se merită. E prea multă muncă şi la lucrat şi la deşirat şi la re-făcut. Dar albastrul ăsta nu voia să îmi dea pace. Aşa că de data asta am făcut o excepţie.

Să vă zic ce bine merge cu ochişorii albaştri?

dieta specială

Ştiţi, desigur, textele cu "la al doilea copil n-ai să mai fii aşa de...". NORMAL că nu avea să mi se întâmple şi mie, nu?!

În mare, lucrurile s-au probat: Clara a primit acelaşi set de reguli ca şi Andrei şi acelaşi tratament, deşi asta a însemnat o mobilizare susţinută din partea mea. De câte ori nu am fost tentată să zic "merge şi aşa"...

Asta până când domnişoara nu s-a decis să ia frâiele în propriile mânuţe şi să mănânce la cină...tot ce e mai bun.

Mâncare de bebeluş? Desigur, imediat după pizza asta făcută de mami...

cu moţ...fără moţ...

Caut motiv de sărbătoare în fiecare zi. Dar uneori e chiar... cu moţ.

Aşa că i-am adunat pe cei dragi, am deschis cadouri de aici şi de departe, l-am rugat pe Florin să mai treacă o dată pe la noi (devine deja tradiţie pentru noi, dar adevărul este că omul are o sensibilitate rară), am făcut tort şi... i l-am dat Clarei.

Prieteni noi

Partea bună când eşti aşa de mic este că ai mereu prietenii... la îndemână .

Acum un an...

Acum un an am primit un dar. Şi împreună cu acest dar, o sumedenie de întrebări şi-au făcut loc: oare cum o să fie piticuţa? Oare cum o să fie primită de "fratele mai mare"? Oare cum şi cât de mult o să schimbe lucrurile în jurul ei? Şi evident că am aşteptat-o cu drag, dar şi cu vagi urme de îngrijorare...

Acum ... mă bucur enorm că această piticuţă a venit la mine ca sa fiu mamica ei, că a adus cu ea atâta bucurie, voie bună, un anumit gen de "lipici" pe care nu l-am întânit la fratele ei, o nevoie de independenţă care îmi lasă pauze mici în timpul zilei şi un neastâmpăr care îmi pune creativitatea la încercare în permanenţă.

Cum aş putea să rezum un an ca acesta în doar câteva cuvinte? Nu a fost nimic aşa cum m-am aşteptat eu să fie, dar mulţumirea şi împlinirea au venit mereu, chiar dacă uneori de unde nu mă aşteptam şi mai întotdeauna pe căi neconvenţionale.

Clara dragă, îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat de când eşti cu mine.

Luni dimineaţă

Ce fac luni de dimineaţă? Nu, nu-mi beau cafeaua, deşi mi-aş dori/ mi-ar trebui.

Luni dimineaţă am o singură preocupare: ce poveşti să mai născocesc să fac mersul la grădi cât mai acceptabil. Am terminat inventarul maşinilor din parcare. Am terminat de alergat după porumbei... Şi fir-ar să fie, nu întotdeauna găseşti o maşină de marfă la rampa de descărcare din spatele blocului.

Era să mă panichez azi, dar mi-a fost şoptită soluţia: "Andrei, când vii de la grădi, mergem să culegem zmeură!"

Desigur, Andrei are o variantă proprie de "cules". Traseul fructelor de pe creangă e foarte scurt. Se termină în gură...

OK, am mai supravieţuit la o zi de luni. Mai aveţi idei pentru următoarea? Că zmeură nu mai este!

Design interior

Avem în familie o lungă tradiţie de meşteşugari. E drept, generaţiile recente se ocupă mai mult de bricolaj. (hmmm) Dar chiar şi aşa, asta se învaţă de mic şi nu e bine să pierzi nici o ocazie.

De acord, până aici.

Doar că în seara asta, creativitatea unora e cu mult superioară puterii mele de înţelegere.

Clara pune mânere. Aşa cum numai ea ştie.

Zău că aş fi vrut să stea. Măcar un pic. Măcar o dată. De dragul ei, care crede că poate deja să facă tot ce fac cei din jur, poate un pic mai altfel, ca în seara asta, dar ce mai contează metoda când intenţia e atât de nobilă?!