Întotdeauna mi-am dorit o zi mai lungă. Peu importe la raison... Pentru mine. Ca să am timp să mă-nfăşor în şalul meu şi să stau cu mine. OK, recunosc, poate ca să beau şi o ciocolată caldă. Ca să am timp să privesc şi altfel lucrurile...
Ca un făcut, săptămâna asta am citit Povestaşul lui Llosa.
Şi tot ca un făcut, lucrând la noul proiect, mi-am amintit de un prieten vechi şi drag care m-a făcut să-l citesc pe Borges cu voce tare. Unele poveşti pentru asta au fost scrise. Aşa este, dar în inerţia mea de şoarece de bibliotecă am uitat şi am continuat să-l citesc (şi re-citesc - e mult de atunci!) pe Borges doar pentru mine.
Asta până când, acum câteva săptamâni, spunând a-nu-ştiu-câta oară aceeaşi poveste, un copil mi-a zis că ... mai este un personaj acolo. Şi ...cu el ce se întâmplă?
Eu, personal, nu văzusem personajul. Nu avea nici o replică, nu era menţionat. Dar era desenat. Şi pentru copilul care nu era încă sclavul literelor, avea suficientă viaţă ca să fie parte din poveste.
Aşa că m-am decis pe loc că povestea noastră mai avea un personaj şi i-am atribuit un rol şi un loc în naraţiune.
Voi spune povestea din nou, într-un cadru ceva mai larg. În curând. Dar în seara asta mă uit dincolo de liste, telefoane, calculatoare, imprimante (prea vechi să mai meargă bine, prea noi să ştiu să le folosesc deja) şi trafic la ore de vârf.
Vreau să văd dincolo de ceea ce mi-am propus deja să spun, dincolo de cum mi-am propus deja să spun. Dincolo de litere.
Mă uit la poveste.
Am găsit-o! Pentru acum şi pentru (mult) mai târziu...
