Teatru...cu pisici

În nebunia zilnică, pardon, "ritmul trepidant" al casei noastre se ivesc mereu mici oaze de linişte sau scurte pauze, pe care le caut, le preţuiesc la justa valoare şi încerc să le păstrez. De altfel, aşa s-a şi născut blogul acesta.

Dar uneori oazele sunt un pic mai mari. Am constatat de curând că o ieşire numai cu unul din copii capătă proporţii şi însemnătate deosebite. Se plănuieşte, se pregăteşte şi apoi se rememorează în diferite ocazii.

Aşa că am plecat cu Andrei la teatru...

Teatrul de copii, fireşte. M-am asigurat că ştie povestea pe care urma să o vadă şi am considerat că e o scuză bună să plecăm amândoi de acasă. Pe drum am tot vorbit despre ce şi cum o să fie până când, în faţa teatrului, Andrei mă întrerupe: "A kitty".

Popas. Admirăm pisica. Ne jucăm cu ea. Mami face poze: 2 cu pisica, 5 cu ruine. Rezonabil.
Vine vremea să intrăm în sală...

Andrei se uită suspicios în jur şi iese în foaier. "Another kitty". Şi merge să se aşeze pe banca pe care era pictată pisica.

Şi iar povestim. Despre pisici, despre povestea care începuse deja pe scenă, despre Pepe, despre...despre...

O doamnă mai multă decât amabilă îl ia şi îl duce în culise. Se mai găsesc pisici şi pe acolo. Şi-i arată decoruri, costume, marionete...

Piesa se termină. Andrei e încântat. Ne întoarcem acasă.

Ah, era şi o poveste de văzut? Da, probabil a văzut vreo 5 minute din cele 50.

Dar ce mai contează când a văzut ATÂTEA ... Acum are propria poveste de zis.