Colţuri (2)

O casă în care cresc copii mici e o casă în continuă schimbare. Veşnic mut câte ceva (jur că nu eram aşa înainte să am copii!), veşnic adaptez, improvizez. În cei 8 ani de studenţie cu prelungiri m-am mutat de...(hmm) multe ori. Şi de fiecare dată am iubit cumva noul "acasă" şi de fiecare dată locul respectiv a schimbat ceva în mine.

Aş vrea să fi avut atunci înţelepciunea de (şi Canon-ul pentru) a fotografia micile detalii şi cotloane care erau locurile mele favorite. M-am hotărât să mă îndrept şi să păstrez ceva ce e pe cale să se schimbe. Curând.


Cum ar fi...apărătorile de colţuri pentru mobilă. Ştiu, se găsesc în toate marile magazine, am avut şi noi cu ani în urmă, dar erau lipite şi Andrei le culegea şi le punea la loc în cutia lor (încă nu ştiam de ce...)


Dar astea ale noastre sunt un pic mai altfel şi îşi fac treaba mult mai bine.


Mai mult, devin parteneri de joacă ideali pentru că sunt la înălţimea potrivită.

Am privit-o pe Clara cum s-a străduit să pună un "fular" ursului aproape 10 minute! OK, Pentru cei neiniţiaţi, la 1,3 ani asta e o eternitate.

Mă gândeam că domnişoara o să fie mare în curând, n-o să se mai împiedice de prag, n-o să mai alunece pe colţul covorului (mda, şi probabil ursul tricotat se va deşira prin părţile esenţiale), iar colţurile mobilei noastre vor redeveni plictisitoare.


Şi nu vreau să uit!


Voi păstra mereu imagini ca astea în suflet, dar, zău, mă bucur să am şi varianta .jpg