înapoi acasă

Sunt acasă de ceva vreme, dar parcă nici nopţile nedormite (business as usual), nici prezenţa celor dragi nu mă face să-mi reintru "în mână" aşa cum o face ...coptul.

Să vedem...
1. 2 în 1: se ia o mămică obosită care vrea prea multe şi se confruntă cu caietul de reţete = din 2 reţete facem una singură, sigur iese ceva de 2 ori mai bun

2. se profită de ingredientele din frigider (oricare ar fi ele...)

3. se culcă una bucată piticuţă şi se apelează la bunici pentru recuperarea de la grădi a lui Andrei = timp berechet (aprox. 1 oră) pentru copt ceva bun

Şi aşa au apărut brânzoaicele astea în formă de tarte, cu fulgi de ciocolată deasupra.
Miroseau a...acasă.

If you go...

If you go to San Francisco...


Dar nu merg acolo şi oricât e de frumos cântecul, aia era demult.

Dacă, totuşi, mergeţi la Bucureşti, mergeţi la Anthony Frost.

De ce? Pentru că te simţi bine de cum intri pe uşă, librarii îţi sunt de ajutor fără să te agaseze, cărţile sunt la îndemână oriunde te-ai afla şi găseşti la ei de la ficţiune (dincolo de cea de duzină),  arhitectură, muzică şi fotografie. Şi pentru toate, nu plăteşti decât cartea, nu şi "experienţa" de a te afla într-un loc deosebit (fără îndoială valabilă şi pentru alte librării), aşa cum zicea cineva tare drag mie.

Presată de timp şi cu gândul la următoarea zi de training, am scanat rafturile cu cărţi pentru copii. Căutam o ediţie din Beatrix Potter. Şi pentru că socoteala de acasă... m-am uitat şi pe un volumaş roz (!) cu caligrafie frumoasă pe cotor.
L-am luat în mână şi am avut unul din momentele acelea care îţi luminează ziua. Am ştiut că am găsit ce căutam. (Ms. Potter can wait). Şi uite aşa Clara a primit o carte minunată, cum nu am mai găsit de multă vreme. Am văzut-o şi am ştiut că e pentru ea. Uneori se întâmplă. Şi cred că nu mă înşel când spun că o să fie cu noi multe seri de acum înainte. "Who do you love?"
Pisici pentru o pisicuţă.

training în Bucureşti

Ce se întâmplă când "ritmul casei" se rupe? Sau mai bine zis se între-rupe.

:: ajungi să vezi nişte oameni dragi

:: îţi faci prieteni noi

:: înveţi că există un nume, o metodă şi o structură pentru ceea ce tu ai făcut ani de zile intuitiv

::te întrebi de mai multe ori într-o zi de ce nu ai pe cineva în braţe

:: ajungi să dormi 8 ore consecutiv într-o noapte (uau, chiar trebuie marcat momentul, nu s-a mai întâmplat din septembrie 2007:)))

::schimbi partenerul de pat...hihi: asta nu poarta scutece si nici nu miroase a lapte...

pentru lucru, dar nu chiar

Pentru lucru, dar nu chiar. Sau, cel puţin, nu încă...

Acesta ar trebui să fie un coş "de lucru". Adică locul de unde ghemele să evadeze mai greu, pentru că ar fi utopic să zicem deloc. Locul în care andrelele să fie departe de mânuţe curioase, ochiurile să stea cuminţi pe andrea, nu să rămână pe loc în vreme ce andrelele pleacă la plimbare prin casă... Eh, cam asta ar fi menirea lui.

De multe ori mă gândesc că ar trebui să încep să-l folosesc. Coşuleţele mele par mereu neîncăpătoare şi sunt super-tentante din această cauză.
În februarie 2009 Andrei a descoperit cum ar putea fi folosit mai eficient...



Am aşteptat să crească, să-i treacă, să uite de el, SĂ NU MAI ÎNCAPĂ ÎN EL !!!

Îmi aşteptam rândul, cum s-ar zice, când Clarei i s-a părut că ar fi numa' bun. Pentru ea, evident.

Zău că e multă activitate în jurul coşului.

Este "de lucru", doar că nu pentru mine...

moşteniri

A fost odată o căciulă....

Nu, nu aşa trebuie început.

A fost odată o mătuşică grijulie căreia i-a plăcut mult acest fir de lână 100%. Corect, şi mie mi-a plăcut. Şi mi l-a dat cu gândul că "sigur fac eu ceva la Andrei", deşi era un singur scul. Zis şi făcut. În martie 2009, sculul albastru devine o căciuliţă superbă. Au rămas din el câţiva metri doar. Andrei a purtat-o în primăvara aia şi în iarna următoare.

Sunt de părere că foarte multe lucruri pot "trece" de la Andrei la Clara fără probleme, mai ales că sunt născuţi în acelaşi sezon, la doar câteva zile diferenţă. Aşa că aşteptam cu nerăbdare să crească Clara suficient ca să poarte minunea asta moale, pufoasă şi călduroasă şi pe care am lucrat-o cu atâta drag.

Dar, surpriză, căciula nu venea nicicum pe capul Clarei. Urechile erau prea lungi, era largă şi prea puţin înaltă... dezastru. Eram tentată să o pun în fundul sertarului, când mi-a venit o idee cel puţin stranie: aveam să o desfac!

Teoretic, hainele de copii nu le desfac, nu se merită. E prea multă muncă şi la lucrat şi la deşirat şi la re-făcut. Dar albastrul ăsta nu voia să îmi dea pace. Aşa că de data asta am făcut o excepţie.

Să vă zic ce bine merge cu ochişorii albaştri?

dieta specială

Ştiţi, desigur, textele cu "la al doilea copil n-ai să mai fii aşa de...". NORMAL că nu avea să mi se întâmple şi mie, nu?!

În mare, lucrurile s-au probat: Clara a primit acelaşi set de reguli ca şi Andrei şi acelaşi tratament, deşi asta a însemnat o mobilizare susţinută din partea mea. De câte ori nu am fost tentată să zic "merge şi aşa"...

Asta până când domnişoara nu s-a decis să ia frâiele în propriile mânuţe şi să mănânce la cină...tot ce e mai bun.

Mâncare de bebeluş? Desigur, imediat după pizza asta făcută de mami...

cu moţ...fără moţ...

Caut motiv de sărbătoare în fiecare zi. Dar uneori e chiar... cu moţ.

Aşa că i-am adunat pe cei dragi, am deschis cadouri de aici şi de departe, l-am rugat pe Florin să mai treacă o dată pe la noi (devine deja tradiţie pentru noi, dar adevărul este că omul are o sensibilitate rară), am făcut tort şi... i l-am dat Clarei.

Prieteni noi

Partea bună când eşti aşa de mic este că ai mereu prietenii... la îndemână .