În meniu...

Treceţi pe la noi de Crăciun?
Mă gândeam să vă spun ce avem în meniu..., în caz că doriţi să ne faceţi o vizită: specialitatea Clarei, varză cu magneţi!

Eh, nu trebuie să-mi răspundeţi acum...vă mai gândiţi...

Partea cea mai bună...

Care este partea cea mai bună dintr-un cadou?

Cutia în care te poţi juca după aceea.



(Numai pentru că mami consideră că pachetele ar trebui să ajungă sub brad, de Crăciun. Deci nu avem acces la ele. Deocamdată.)

Vine din familie

Cât de mic înseamnă "prea mic" pentru a învăţa să tricotezi?

Există o legendă în familie despre nerăbdarea mea şi despre promisiunea mamei de a mă învăţa la 6 ani şi despre ghemul + andrelele pe care i le-am adus în toiul petrecerii mele de la 6 ani... Hmmm...

M-am gândit să o scutesc pe Clara de această aşteptare şi am început cu lecţiile (mult) mai devreme.

Acum doar le aprofundăm, învăţăm modele noi etc.

Apropo, ştiţi cît de mare devine un proiect MIC atunci când lucrezi pe andrele nr.2 ?

Obiecte mici

Am zis că nu mai fac nici un pulovăr anul acesta. (Ceea ce, desigur, nu reprezintă nicio garanţie în acest sens. Eu doar am zis.) Asta nu înseamnă decât că trebuie să lucrez obiecte mai mici!

Şi pentru că tot par aşa de mici...înseamnă că se pot lucra fără să le dai drumul din mână, nu?!

De exemplu: le începi seara, iar dimineaţa le asortezi la pijamale... :))

Un vis mai vechi, pentru care chiar nu ştiu de ce am aşteptat atât...

Fac statuie. Vrea cineva?

În încercarea mea de a-l ajuta pe Andrei să se exprime mai bine/corect, am ajuns să lucrez cu tot felul de materiale ajutătoare. Nu, nu avem flash card-uri, dar din mormanele de cărţi, enciclopediile şi atlasurile sunt cele mai căutate. La fel de dragi îi sunt şi variantele...de perete.

Aşa că petrecem mult timp povestind despre ele în timp ce A. îşi plimbă degeţelul pe formele în relief.

La capitolul "verde" preferinţele sunt clare: de pe planşă domnişoarei îi place ceapa (pe care a trebuit să o las să o şi guste!), iar lui Andrei, ananasul.

Aseară, la vremea inventarului de aprozar, Andrei declară cu mâna pe împricinat: "You want a pineapple". "I want a pineapple", zice mămica vânătoare de inversiuni pronominale. "What to do with it?" "Eat it!" vine răspunsul prompt.

Măi să fie... agitaţie în casă...emoţii...oare asta să fie ziua când scăpăm de "banană-banană-banană şi atât" ca fructe?! Uau! Super!

Bunicul a asistat la scenă rămâne profund impresionat şi decide să încerce: dacă spune că vrea ananas, aia va primi. Evident, mami promite statuie, cal şi o jumate din împărăţie celui care va reuşi să-l facă să mănânce şi alte fructe.

Aşa că ne-am făcut cu un ananas... care a fost minunat pentru joacă, admirat, pipăit. Aşa....cam o săptămână!

Andrei voia să fie întreg ca să semene cu cel din planşă. Hmmm...scoatem cartea în care era unul tăiat, OK, se aprobă, avem voie să-l tăiem şi noi.

Îl împart frăţeşte şi domnişoara...se înfige. La propriu.

Şi Andrei se înfige... prin delegata lui, furculiţa.

Entuziasmul lui se termină când pericolul din vârful furculiţei i se apropie de buze.

Final zemos. Doar pentru Clara.

Iar mami îşi menţine oferta cu statuia şi celelalte. Mai vrea cineva să încerce???

Ordine...fără disciplină

E o provocare continuă să menţin ordinea în casă. Ah, nu, nu vă gândiţi că e o ordine din aceea care "dă bine". Nu, aia e pe lista altora de dorinţe, nu a mea. Eu îmi doresc o ordine din aia în care să poţi găsi ceea ce cauţi atunci când cauţi. Simplu.

De cele mai multe ori reuşesc. Şi e o mare economie de timp, de nervi şi de energie. Şi, uau, ce bine mă simt eu cu mine atunci!

Mă pregăteam pentru un astfel de moment grandios în seara asta...

Aveam nevoie de nişte ghemuleţe (cam cât o caisă de mari) de lână specială de făcut mănuşi pentru Andrei. Şi din toată nebunia de fire pe care le ţin (hmm...) peste tot, eram "precisă" că sunt în geamantan. Trebuia doar să deschid geamantanul, să scot punguţa, să închid geamantanul şi...gata! V-am zis eu că e simplu.

Am ales momentul cel mai bun din zi: când Clara doarme, evident. Şi l-am lăsat pe Andrei să se uite din nou la "the big ogi (orange) kitty" (aka Thomas O'Maley). M-am dus tiptil în cameră, am deschis geamantanul, am zâmbit punguţei de deasupra şi am auzit de lângă mine:

"Mami's happy!" Fericită?! Hmmm...nu ştiu. Să vedem...

Şi după ce face propriul lui inventar al pachetelor, Andrei decide că vrea să doarmă acolo. Demonstrativ, îşi ia şi o pernă.

Şi începem să povestim: despre lână, despre oi, despre cărţi... Evident, toate discuţiile duc la vreo carte sau alta pentru el. S-a zis cu eficienţa mea, cu rapiditatea şi simplitatea. Acum trebuie să scot copilul din geamantan. ÎN LINIŞTE, că celălalt doarme.

Dar, de fapt, chiar trebuie?!

Mă pufneşte râsul.

"Mami's happy."

Mda, poate chiar este fericită. :)

Duminica a doua

Stai un pic!

Din când în când mai dau câte o raită prin cotloanele cu comori, de data asta ale mele. Nu de alta, dar plec la fiecare nou proiect de la ideea că "găsesc eu ceva fire din care să-l lucrez". (Mă rog, se mai întâmplă şi să-mi văd începutul lucrului condiţionat de un drum în oraş, dar aia se întâmplă rar şi numai pentru proiectele "cu fiţe".)

Acum un an şi jumătate a venit de departe un cadou moale, pufos şi călduros pentru Andrei: o lână fină. Şi moale...aşa cum nu mai avusesem de mult pe andrele. Dumnealui şi-a ales repede culoarea preferată şi am făcut o minune de pulovăraş. Accentul cade pe diminutiv. Adică iarna asta a venit rândul celeilalte culori din pachetul acela.

Şi după multe ture de numărat/ probat / deşirat, am mai dat jos de pe andrele un pulovăr. Evident, blogăreasa din mine vrea poze...


"Andrei, let mama take a picture..."




"Andrei, could you, please, look at me?"



"Baby, be still for a second!"


Şi a stat. O clipă. În următoarea, a ţâşnit de lângă mine. Cum să explici conceptul de "probă" la 3 ani?

Nu-l explici.

Te mulţumeşti cu zâmbete furate, imagini blurry şi compoziţii care par cel puţin stranii la o primă vedere.

Şi-ţi spui că e bine. E foarte bine.

Şi pozele o să fie bune.

Peste (alţi) 3 ani.

Pur şi simplu...Advent

Pur şi simplu Advent. Asta e. Sau asta ar trebui să fie.

Doar că, desigur, Crăciunul e aşa un prilej bun de făcut handmade-uri, mai sunt de făcut şi o mulţime de liste cu cadouri, planuri, meniuri, scris felicitări.. şi înainte să-mi dau seama mă trezesc într-un angrenaj care se mişcă din ce în ce mai repede cu cât se apropie Crăciunul. Fără ieşire, fără excepţie. Cu experienţa anilor trecuţi spun cu mâna pe inimă că e perioada din an când mi se pare că deşi Familia ar trebui să fie pe primul loc, suntem cu toţii mult prea ocupaţi cu altceva. Până şi rugăciunea din jurul coroniţei de Advent era cumva De făcut şi parcă niciodată spusă cu justa încărcătură.

Mi-ar plăcea să dau vina pe răii de comercianţi care ne distrag atenţia de la adevăratul spirit şi adevărata însemnătate a Sărbătorilor, dar eu însămi îmi petreceam luna decembrie tăind, decupând, lipind, tricotând, ambalând. Aş fi vrut să-i spun alte poveşti de Crăciun lui Andrei, dar din varii motive, probabil imaginea Moşului va avea de câştigat. Nini i-a luat Clarei The Nutcracker încă de anul trecut, dar cred că vor mai trece încă vreo 3 până la citit povestea... Şi uite aşa, odată cu Decembrie încep să mă supăr, să mă frustrez, stresez, enervez.

Anul acesta aş vrea să fie altfel. Vreau să fac pace cu Moşu' (dacă tot e peste tot...poate să rămână), vreau să mă conving că şi darurile cumpărate exprimă dragostea pentru cei dragi, vreau să cred că decoraţiunile de Crăciun se adresează mai întâi sufletului... Vreau să fac mai puţine şi să am mai mult timp să mă gândesc. Vreau să mă pregătesc pentru Crăciun.

Vă spun eu: mai puţin înseamnă mai mult, mai adânc, mai ales.
Pur şi simplu.

Un Advent binecuvântat să aveţi, dragilor!

Încă unul

Ziua mea se cunoaşte de dimineaţă. E cu cafea! Cu muuuulta cafea!



Am tort la micul dejun,

soare în cana mea preferată de cafea

şi chiar şi duşul are aromă de cafea. Yummy....  Iar Clara?!... hmmm mereu îşi face parte.

Ceva e altfel...

Dacă dis-de-dimineaţă în bucătărie se dansează...

şi dacă în bucătărie se găsesc ustensile noi...

înseamnă că am început să sărbătorim mai devreme şi am deschis deja o parte din cadouri. (Mulţumesc, dragii mei) Şi s-a schimbat atmosfera.

Am şi uitat de când nu am mai avut muzică în bucătărie (o cameră destul de importantă în economia unei zile obişnuite la noi). Poate de când Andrei mânca numai cu Middle of the Road?! (Eh, ce vremuri...) Era timpul să se schimbe ceva. Îmi era dor de o astfel de relaţie cu spaţiul acesta care e şi aşa destul de strâmt şi/ sau aglomerat.

Şi evident, se găsesc doritori să-mi împărtăşească bucuria... Centrul casei s-a mutat temporar.

Colţuri pentru fiecare

Din când în când, copiii pun stăpânire pe câte o bucăţică din casă. Şi spaţiul respectiv, oricât de inadecvat mi s-a părut mie pentru joacă, pare să nu fi fost niciodată destinat altcuiva. Vorbim de spaţii improprii: cămară, debara (Andrei nu se teme de întuneric, deci ăsta nu e un text bun cu care să îl pot scoate de acolo), holul principal etc.

Cine ar fi crezut că balconul va ajunge loc preferat de lectură în mijloc de noiembrie? Şi, Doamne, cât e el de încântat de revistele lui cu maşini...

Cine ar fi crezut că îi sunt suficiente 2 minute Clarei să reorganizeze o cameră întreagă în căutarea rochiţei perfecte pentru la vară?

"Departe" de mine, fără intervenţii din exterior, fiecare cu sursa lui de inspiraţie.

Săptămâna asta a început frumos.

Teatru...cu pisici

În nebunia zilnică, pardon, "ritmul trepidant" al casei noastre se ivesc mereu mici oaze de linişte sau scurte pauze, pe care le caut, le preţuiesc la justa valoare şi încerc să le păstrez. De altfel, aşa s-a şi născut blogul acesta.

Dar uneori oazele sunt un pic mai mari. Am constatat de curând că o ieşire numai cu unul din copii capătă proporţii şi însemnătate deosebite. Se plănuieşte, se pregăteşte şi apoi se rememorează în diferite ocazii.

Aşa că am plecat cu Andrei la teatru...

Teatrul de copii, fireşte. M-am asigurat că ştie povestea pe care urma să o vadă şi am considerat că e o scuză bună să plecăm amândoi de acasă. Pe drum am tot vorbit despre ce şi cum o să fie până când, în faţa teatrului, Andrei mă întrerupe: "A kitty".

Popas. Admirăm pisica. Ne jucăm cu ea. Mami face poze: 2 cu pisica, 5 cu ruine. Rezonabil.
Vine vremea să intrăm în sală...

Andrei se uită suspicios în jur şi iese în foaier. "Another kitty". Şi merge să se aşeze pe banca pe care era pictată pisica.

Şi iar povestim. Despre pisici, despre povestea care începuse deja pe scenă, despre Pepe, despre...despre...

O doamnă mai multă decât amabilă îl ia şi îl duce în culise. Se mai găsesc pisici şi pe acolo. Şi-i arată decoruri, costume, marionete...

Piesa se termină. Andrei e încântat. Ne întoarcem acasă.

Ah, era şi o poveste de văzut? Da, probabil a văzut vreo 5 minute din cele 50.

Dar ce mai contează când a văzut ATÂTEA ... Acum are propria poveste de zis.

After Eight...

Dinner after dinner: a mom's guilty pleasure when kids are asleep.
Hopefully asleep!

O după-amiază liniştită...

Sunt atât de multe lucruri pe care le poţi face într-o după-amiază când "cea mică" doarme...

poţi să definitivezi lista de cumpărături săptămânale
poţi să faci ordine
poţi să mergi la poştă să iei pachetul
poţi să tricotezi (evident, doar am mereu câte ceva început pe andrele)
poţi să citeşti
poţi să răspunzi la e-mail-uri
poţi să dai câteva telefoane să nu te mai creadă lumea dispărută

SAU


poţi să potriveşti litere (adică să te uiţi la Andrei cum le potriveşte)
poţi să faci poze cu un pitic mulţumit

şi poţi să îl asculţi dăscălindu-te: "Look, that's a jeep, not just a car. And that's a yacht, not just a boat."

Şi simţi că tot ce nu e acum aici, în gestul lui, în glasul lui şi în gândul lui, poate aştepta.

(Dar diferenţa dintre un yacht şi o barcă chiar e importantă, ca să nu mai vorbim de maşini...)

Noiembrie?!

Din când în când (deşi din ce în ce mai rar) mai apuc să mai şi dau jos de pe andrele câte un proiect. Dacă stau să mă gândesc, acesta nici măcar nu a stat mult, vreo săptămână...

Planul e mai vechi, e drept. E de pe vremea când se apropia toamna...când aşteptam zile reci, cu ploaie, vânt, deh, ca la Constanţa...


Am dat zor cu altele ca să îmi fac timp şi pentru el, aşa că iată-l. E gata.

Andrei l-a îmbrăcat şi se uită pe geam cu neîncredere. "A ve'it toamna"?

Nu de alta, dar încă mai poartă pantalonii scurţi.

Nu, încă nu.
Nu-i nimic, mai aşteptăm, poate mâine...

Dimineaţă de vacanţă

Cam aşa arată patul meu dimineaţa în zile fără grădi.

Vedeţi, nu trebuie să fii copil ca să îţi placă vacanţele. (sau poate trebuie...)

Colţuri (1)

Ce dragi îmi sunt mie fetele astea care-şi laudă fiecare colţişorul de rai! Cu aranjamente tematice, cu obiecte vintage, cu locuri şi lucruri care-ţi inspiră o stare de bine numai dacă te uiţi la ele... Şi când apuc mai şi citesc notiţele şi mă gândesc că de fapt şi prin casa asta sunt obiecte la a 4 generaţie, că tot ce se cumpără mai întâi se personalizează, apoi intră în uz că doar, nu, aşa se face dintr-o casă ca să te simţi acasă.

Voi rezista tentaţiei (deocamdată), ca să vă povestesc tot despre un colţ din casa asta. Fără ştaif, fără patină.

Pentru că sportul preferat la Clarei este la momentul de faţă mersul, nu fac altceva decât să îi iau din cale eventualele pericole. Treabă care nu e uşoară, dar care nu este chiar utopică. Aceea ar fi să fiu cu ochii pe Clara . Ha!

Am observat că la un moment dat călătoriile ei făceau popasuri scurte dar regulate lângă o uşă. Am crezut că vrea să ne jucăm de-a v-aţi ascunsa. Ne-am jucat. Apoi am gătit, am mâncat, ne-am mai jucat.

Din când în când Clara se ducea tot la uşă...


Spre seară se schimbase deja tiparul: drumurile erau mai scurte şi popasurile mai lungi.

Intrigată, dar şi chemată cu vehemenţă la locul faptei "mama-mama-mama", mă aplec să mă uit... Uau, peşterile piraţilor sunt mici copii. Colţul cu comorile Clarei acoperea o arie mult mai variată de obiecte. Una din cărţile favorite zilele astea, jucării de pluş, jucării de baie (asta e, există şi neajunsuri la cei care folosesc toaleta aşa de mici - fac razii dese prin baie şi te miri ce mai găseşti prin casă), o cutie goală şi... UN MORCOV. De aia plecase ea aşa repede şi totuşi fericită din bucătărie acu' vreo oră... Hmmm.

Şi înainte să adun, chestie relativă, că eu de fapt le împrăştii, ea le-a adunat, vreau să imortalizez momentul.
Aşa, doar pentru că îmi plac surprizele, îmi place joaca ei şi cred că să ai seara morcovi pe parchet e chiar cool. Şi mai ales pentru că în curând acel "cum trebuie" o să o înveţe pe ea că morcovii stau în bucătărie, cărţile între cărţi, cutiile goale la gunoi.

Şi atunci, unde mai e distracţia?

înapoi acasă

Sunt acasă de ceva vreme, dar parcă nici nopţile nedormite (business as usual), nici prezenţa celor dragi nu mă face să-mi reintru "în mână" aşa cum o face ...coptul.

Să vedem...
1. 2 în 1: se ia o mămică obosită care vrea prea multe şi se confruntă cu caietul de reţete = din 2 reţete facem una singură, sigur iese ceva de 2 ori mai bun

2. se profită de ingredientele din frigider (oricare ar fi ele...)

3. se culcă una bucată piticuţă şi se apelează la bunici pentru recuperarea de la grădi a lui Andrei = timp berechet (aprox. 1 oră) pentru copt ceva bun

Şi aşa au apărut brânzoaicele astea în formă de tarte, cu fulgi de ciocolată deasupra.
Miroseau a...acasă.

If you go...

If you go to San Francisco...


Dar nu merg acolo şi oricât e de frumos cântecul, aia era demult.

Dacă, totuşi, mergeţi la Bucureşti, mergeţi la Anthony Frost.

De ce? Pentru că te simţi bine de cum intri pe uşă, librarii îţi sunt de ajutor fără să te agaseze, cărţile sunt la îndemână oriunde te-ai afla şi găseşti la ei de la ficţiune (dincolo de cea de duzină),  arhitectură, muzică şi fotografie. Şi pentru toate, nu plăteşti decât cartea, nu şi "experienţa" de a te afla într-un loc deosebit (fără îndoială valabilă şi pentru alte librării), aşa cum zicea cineva tare drag mie.

Presată de timp şi cu gândul la următoarea zi de training, am scanat rafturile cu cărţi pentru copii. Căutam o ediţie din Beatrix Potter. Şi pentru că socoteala de acasă... m-am uitat şi pe un volumaş roz (!) cu caligrafie frumoasă pe cotor.
L-am luat în mână şi am avut unul din momentele acelea care îţi luminează ziua. Am ştiut că am găsit ce căutam. (Ms. Potter can wait). Şi uite aşa Clara a primit o carte minunată, cum nu am mai găsit de multă vreme. Am văzut-o şi am ştiut că e pentru ea. Uneori se întâmplă. Şi cred că nu mă înşel când spun că o să fie cu noi multe seri de acum înainte. "Who do you love?"
Pisici pentru o pisicuţă.

training în Bucureşti

Ce se întâmplă când "ritmul casei" se rupe? Sau mai bine zis se între-rupe.

:: ajungi să vezi nişte oameni dragi

:: îţi faci prieteni noi

:: înveţi că există un nume, o metodă şi o structură pentru ceea ce tu ai făcut ani de zile intuitiv

::te întrebi de mai multe ori într-o zi de ce nu ai pe cineva în braţe

:: ajungi să dormi 8 ore consecutiv într-o noapte (uau, chiar trebuie marcat momentul, nu s-a mai întâmplat din septembrie 2007:)))

::schimbi partenerul de pat...hihi: asta nu poarta scutece si nici nu miroase a lapte...

pentru lucru, dar nu chiar

Pentru lucru, dar nu chiar. Sau, cel puţin, nu încă...

Acesta ar trebui să fie un coş "de lucru". Adică locul de unde ghemele să evadeze mai greu, pentru că ar fi utopic să zicem deloc. Locul în care andrelele să fie departe de mânuţe curioase, ochiurile să stea cuminţi pe andrea, nu să rămână pe loc în vreme ce andrelele pleacă la plimbare prin casă... Eh, cam asta ar fi menirea lui.

De multe ori mă gândesc că ar trebui să încep să-l folosesc. Coşuleţele mele par mereu neîncăpătoare şi sunt super-tentante din această cauză.
În februarie 2009 Andrei a descoperit cum ar putea fi folosit mai eficient...



Am aşteptat să crească, să-i treacă, să uite de el, SĂ NU MAI ÎNCAPĂ ÎN EL !!!

Îmi aşteptam rândul, cum s-ar zice, când Clarei i s-a părut că ar fi numa' bun. Pentru ea, evident.

Zău că e multă activitate în jurul coşului.

Este "de lucru", doar că nu pentru mine...

moşteniri

A fost odată o căciulă....

Nu, nu aşa trebuie început.

A fost odată o mătuşică grijulie căreia i-a plăcut mult acest fir de lână 100%. Corect, şi mie mi-a plăcut. Şi mi l-a dat cu gândul că "sigur fac eu ceva la Andrei", deşi era un singur scul. Zis şi făcut. În martie 2009, sculul albastru devine o căciuliţă superbă. Au rămas din el câţiva metri doar. Andrei a purtat-o în primăvara aia şi în iarna următoare.

Sunt de părere că foarte multe lucruri pot "trece" de la Andrei la Clara fără probleme, mai ales că sunt născuţi în acelaşi sezon, la doar câteva zile diferenţă. Aşa că aşteptam cu nerăbdare să crească Clara suficient ca să poarte minunea asta moale, pufoasă şi călduroasă şi pe care am lucrat-o cu atâta drag.

Dar, surpriză, căciula nu venea nicicum pe capul Clarei. Urechile erau prea lungi, era largă şi prea puţin înaltă... dezastru. Eram tentată să o pun în fundul sertarului, când mi-a venit o idee cel puţin stranie: aveam să o desfac!

Teoretic, hainele de copii nu le desfac, nu se merită. E prea multă muncă şi la lucrat şi la deşirat şi la re-făcut. Dar albastrul ăsta nu voia să îmi dea pace. Aşa că de data asta am făcut o excepţie.

Să vă zic ce bine merge cu ochişorii albaştri?

dieta specială

Ştiţi, desigur, textele cu "la al doilea copil n-ai să mai fii aşa de...". NORMAL că nu avea să mi se întâmple şi mie, nu?!

În mare, lucrurile s-au probat: Clara a primit acelaşi set de reguli ca şi Andrei şi acelaşi tratament, deşi asta a însemnat o mobilizare susţinută din partea mea. De câte ori nu am fost tentată să zic "merge şi aşa"...

Asta până când domnişoara nu s-a decis să ia frâiele în propriile mânuţe şi să mănânce la cină...tot ce e mai bun.

Mâncare de bebeluş? Desigur, imediat după pizza asta făcută de mami...

cu moţ...fără moţ...

Caut motiv de sărbătoare în fiecare zi. Dar uneori e chiar... cu moţ.

Aşa că i-am adunat pe cei dragi, am deschis cadouri de aici şi de departe, l-am rugat pe Florin să mai treacă o dată pe la noi (devine deja tradiţie pentru noi, dar adevărul este că omul are o sensibilitate rară), am făcut tort şi... i l-am dat Clarei.