Patchwork

Am avut mereu tendinţa de a mă "cuibări" prin locurile pe unde am stat de-a lungul timpului. Dar asta ştiaţi deja...

Ce nu ştiaţi, poate, este că fac asta şi la scară mică. Acum câţiva ani spuneam râzând că patul meu era un univers: acolo stăteam, mâncam, pregăteam mâncarea, citeam, scriam, povesteam cu prietenii. Cei care au stat în cămine ştiu despre ce vorbesc.

S-au schimbat multe de atunci. Doar că, oricât aş încerca să prezint patul ca pe un loc retras, sau de retragere, un "colţ", aşa cum este el amplasat în cameră, el tot centrul casei şi al activităţilor rămâne.

Dimineţile încep uneori aşa , deşi fiecare are patul lui. Serile se termină tot aici,

unde ne-am şi jucat peste zi,

unde am schimbat câte rânduri de haine a fost nevoie

(hmmm... nu, nu îmi mai propun să fac ordine, e pierdere de timp şi de energie)

În schimb, îmi propun să mă bucur de chicotelile piticului care sare în pat, să permit domnişoarei să "facă ordine" cu riscul de a nu mai găsi nimic din ceea ce lăsasem pe pat tocmai pentru a fi la îndemână şi în general, să văd frumuseţea chiar dacă ea vine în bucăţele. Mici.

Sau uneori, poate tocmai datorită bucăţelelor mici.

În joacă...

Zilele astea a fost rost de joacă. Andrei a descoperit jocul de domino şi a devenit rapid mare fan. Eu? Nu cred să fi jucat vreodată până acum. Dar nu contează, piticul să fie fericit.


Şi ne aşezăm. Şi ne jucăm... Doar că uneori măgarii nu vor să stea împreună, raţele se îndreaptă curioase către vaci, iar leii sunt cercetaţi cu atâta interes încât uneori nici nu mai ajung jos pe pat.

Avem şi reguli, dar relaxate. Relaxate ca o zi de duminică ce era când am jucat prima dată domino, relaxate ca după-amiaza aceea de august, Miha, când am văzut prima dată în viaţa mea bakugani (inculta de mine!) şi când am văzut cum e să faci reguli noi la fiecare tură doar ca să le uiţi la următoarea...

M-a furat peisajul.
"Andrei, whose turn is it?"
"It's MY turn !"

Şi vă prezint astfel cea mai importantă achiziţie de pe urma jocului.

Domino, ziceam? Mda, o să fie şi domino, dar acum sărbătorim folosirea corectă a pronumelui şi derivatelor sale... şi timpul petrecut împreună.

Nu vreau LCD

... cel puţin deocamdată.

Am cochetat cu ideea de a schimba monitorul încă de când s-a născut Clara.

Apoi am început să mă documentez serios în domeniu. Apoi s-a întâmplat ca şi cu problemele care nu se rezolvă de la sine în 3 zile...:)) Când a încăput în buget, am fost plecată sau nu m-am putut ocupa de el. În alte momente din an, pur şi simplu, am avut alte priorităţi.

Acum, după atâta amânare, devin uşor nostalgică (ufff, vremea e de vină) şi mă gândesc... unde o să mai crească aluatul meu de gauffres departe de degeţele curioase?!

Nu, nu luăm LCD încă.

Întâi trebuie să găsesc alt loc călduţ...

Azi mi-a plăcut ...

:: că am ieşit la plimbare (după o săptămână+ de zăcut)







:: cum profită unii de absenţa fratelui mai mare...







:: că bucăţica mea de fericire era destul de aproape, pe raftul de sus în frigider.

Cred că începe să-mi placă primăvara asta din plină iarnă...

Un weekend minunat să aveţi!

... de adormit copiii

OK, ştie cineva ce e asta?

Să vedeţi: e arsenalul folosit pentru culcarea domnişoarei.

Evident, există cină, duş şi pijamale. După care încep poveştile. Adică: eu am o variantă, Clara o are pe a ei. Vorbim de aceeaşi poveste, să ne înţelegem! În cele din urmă, închide cartea şi declară "Ga-ca" (Gata).

Apoi ...hmmm. Apoi văd cum se ridică în aer două degeţele arătătoare pregătite să dirijeze. Sunt undeva între amuzament şi disperare în acest moment. Va fi cu oi, va fi cu bărci şi cu pescari? Oare ce va alege în seara asta?

Lămurire: M-am trezit şi eu, ca multe alte mămici luată "prin surprindere" de înţărcatul Clarei. Bun, am înţeles cum e aia cu "mănâncă până adoarme". Dar partea cu "nu mai adoarme în braţe" nu mă pricep să o gestionez impecabil. Aşa că aducem ajutoare. Mai întâi o mâţă mare. A mers vreo două săptămâni. Apoi a venit şi o mâţă mică (mulţumim, M!). A mai mers vreo săptămână...

Acum cântăm. Nu că nu i-aş fi cântat şi înainte, dar mă tem că adormea înainte de al doilea vers.

Clara alege, mami execută. Nu, nimic din cântecele de leagăn pe care vi le-aţi putea imagina. Ar fi prea simplu.

Daddy sună comanda în seara asta. Şi mă trezesc cântând un cântec despre care nu m-aş fi gândit niciodată că ar putea fi de leagăn. Iar şi Iar şi iar şi IAR...

Dance to your Daddy... adică Sleep to your mommy (în cazul nostru)

http://www.youtube.com/watch?v=1hO1GPGtetw (ăsta e videoclipul preferat ziua. Ştiam eu că nu trebuia să o duc în port aşa de des vara trecută...)

PS: Ştiţi de câte ori intră 1 minut si jumătate în 25-30 de minute? Eu nu, dar nici nu sunt curioasă. De multe ori.:))

Colţuri (2)

O casă în care cresc copii mici e o casă în continuă schimbare. Veşnic mut câte ceva (jur că nu eram aşa înainte să am copii!), veşnic adaptez, improvizez. În cei 8 ani de studenţie cu prelungiri m-am mutat de...(hmm) multe ori. Şi de fiecare dată am iubit cumva noul "acasă" şi de fiecare dată locul respectiv a schimbat ceva în mine.

Aş vrea să fi avut atunci înţelepciunea de (şi Canon-ul pentru) a fotografia micile detalii şi cotloane care erau locurile mele favorite. M-am hotărât să mă îndrept şi să păstrez ceva ce e pe cale să se schimbe. Curând.


Cum ar fi...apărătorile de colţuri pentru mobilă. Ştiu, se găsesc în toate marile magazine, am avut şi noi cu ani în urmă, dar erau lipite şi Andrei le culegea şi le punea la loc în cutia lor (încă nu ştiam de ce...)


Dar astea ale noastre sunt un pic mai altfel şi îşi fac treaba mult mai bine.


Mai mult, devin parteneri de joacă ideali pentru că sunt la înălţimea potrivită.

Am privit-o pe Clara cum s-a străduit să pună un "fular" ursului aproape 10 minute! OK, Pentru cei neiniţiaţi, la 1,3 ani asta e o eternitate.

Mă gândeam că domnişoara o să fie mare în curând, n-o să se mai împiedice de prag, n-o să mai alunece pe colţul covorului (mda, şi probabil ursul tricotat se va deşira prin părţile esenţiale), iar colţurile mobilei noastre vor redeveni plictisitoare.


Şi nu vreau să uit!


Voi păstra mereu imagini ca astea în suflet, dar, zău, mă bucur să am şi varianta .jpg

Chestionând chestionarul...

Mă întreabă dragele mele, din neam sau din neamul acela mai apropiat care se cheamă prietene, "când le fac pe toate?". Răspunsul simplu este: nu le fac.
Răspunsul mai complex nu ar fi adevărat dacă nu ar cuprinde şi nişte mici detalii... cum ar fi ajutoarele.


Chiar zilele trecute completam un chestionar primit de la grădiniţa lui Andrei. (Mintea mea de filosof nu s-a putut abţine să nu remarce că nu e foarte clar cine pe cine evaluează prin întrebările respective.) Una din întrebări era dacă piticul mă ajută sau nu la treaba din casă. Păi..să vedem...

Andrei:

şi Clara:




V-a cuprins deja invidia? Asta ar fi varianta scurtă a răspunsului.

De fapt, lucrurile stau un pic altfel:

Andrei nu voia decât să se joace de-a trenul, împingând ligheanul. Dar pentru că prin definiţie ligheanul este pentru rufe, a pus rufe în el...



Iar Clara nu făcea altceva decît să-şi caute sub castron biberonul cu speranţa că va căpăta ceva în el.



Deci, dragilor, după atâţia ani de şcoală, tot nu ştiu să completez un chestionar amărât...

Doza mea

Se întâmplă uneori să am şi zile în care andrelele, sau orice alt intrument care mi-ar permite să devin creativă, să nu mai încapă. Evident, încep să mă fâţâi, să am un soi de nelinişte, ca şi când aş aştepta ceva. Mă uit în jur, caut pretexte. Dependenţa nu e de mai multe feluri, diferă doar obiectul ei.

"Mommy, weed". Staţi un pic, nu e la mijloc nimic ilegal, copilul voia doar să-i citesc şi făcea introducerea la cartea pe care mi-a pus-o (cam de sus) în braţe.

Negociem povestea şi mă aud făcând pe rând pe trolul de sub punte, pe ţapul cel mic, mijlociu şi mare. Mă gândeam că favoritul din poveste este trolul, poate şi din cauză că Andrei are o relaţie specială cu el.

Simt cum neastâmpărul meu de craft junkie nu-mi dă pace. Mă uit în jur şi evaluez: oare chiar să încep? Oare să îndrăznesc?

REPEDE: fire, carton, lipici, culori.

"Andrei, vrei să ne jucăm? Uite, poţi să fii trolul. Sau un ţap."

La început se uită suspicios. Ca la ORICE e nou. Apoi alege să fie trol.

Dar nu e chiar amuzant, până la urmă ăsta sfârşeşte în râu. Cel mai confortabil e să adopţi atitudinea învingătorului.

Yay! Chiar a mers? Chiar am făcut ceva şi am fericit şi copilul? Şi am reuşit să fac ceva fără să înşir nişte mii de ochiuri?! Asta de realizare.

Ştiţi, s-ar putea să mă reprofilez...

Lumea mea se învârte...

Într-o vreme când abia dacă mai găseşti lână toarsă manual, epoca sculului a cam apus. Chiar şi lâna pe care am primit-o de la un târg meşteşugăresc din HR a venit în nişte bobine mici, rotunde.
Nu am nostalgii după cum era "pe vremuri", când ţineam sculul pe care mama îl făcea ghem, ziceam doar că ajung să scot din ce în ce mai rar vârtelniţa din debara.

Dar azi s-a produs din nou evenimentul. Şi mi-am amintit cât de mult îmi place: şi să o văd învârtindu-se, şi să-i ascult fâşâitul ritmic, şi să văd firul aşa cum nu se poate vedea niciodată în ghem/bobină - greu sau uşor, mai aspru sau mai moale... şi să mă las furată de gânduri în timp ce mâinile îşi fac treaba, şi să-mi las privirea să focalizeze dincolo de ce am în mână...

Şi-mi dau seama că imaginea dervişului pribeag nu m-a părăsit nici după ce am închis cartea. Mereu am auzit în jurul meu sintagma "evadez în lumea cărţilor". Uau, mie mereu mi s-a întâmplat invers: cărţile mi-au invadat lumea...:))

Deci recunosc, m-am îndrăgostit. Din nou. De altă carte.