Doza mea

Se întâmplă uneori să am şi zile în care andrelele, sau orice alt intrument care mi-ar permite să devin creativă, să nu mai încapă. Evident, încep să mă fâţâi, să am un soi de nelinişte, ca şi când aş aştepta ceva. Mă uit în jur, caut pretexte. Dependenţa nu e de mai multe feluri, diferă doar obiectul ei.

"Mommy, weed". Staţi un pic, nu e la mijloc nimic ilegal, copilul voia doar să-i citesc şi făcea introducerea la cartea pe care mi-a pus-o (cam de sus) în braţe.

Negociem povestea şi mă aud făcând pe rând pe trolul de sub punte, pe ţapul cel mic, mijlociu şi mare. Mă gândeam că favoritul din poveste este trolul, poate şi din cauză că Andrei are o relaţie specială cu el.

Simt cum neastâmpărul meu de craft junkie nu-mi dă pace. Mă uit în jur şi evaluez: oare chiar să încep? Oare să îndrăznesc?

REPEDE: fire, carton, lipici, culori.

"Andrei, vrei să ne jucăm? Uite, poţi să fii trolul. Sau un ţap."

La început se uită suspicios. Ca la ORICE e nou. Apoi alege să fie trol.

Dar nu e chiar amuzant, până la urmă ăsta sfârşeşte în râu. Cel mai confortabil e să adopţi atitudinea învingătorului.

Yay! Chiar a mers? Chiar am făcut ceva şi am fericit şi copilul? Şi am reuşit să fac ceva fără să înşir nişte mii de ochiuri?! Asta de realizare.

Ştiţi, s-ar putea să mă reprofilez...