...de poveste

Când mă gândesc la copiii mei în viitor nu mi-i imaginez făcând ceva anume, nu-mi doresc pentru ei ceva ce eu însămi nu am avut sau nu am apucat să fac, dar aş vrea să se simtă bine cu ei înşişi. Ştiţi voi... mulţumirea aceea confortabilă, dar care nu plafonează. Şi aş mai vrea să-şi amintească cu plăcere de copilărie.



De multe ori mi se pare că fundalul vieţii noastre, cu nesiguranţa şi provizoratul generalizat, este acaparator. Şi mă întreb dacă şi piticii îl resimt şi în ce măsură. Ce populează imaginarul lor? Mă îngrijorez în tăcere şi urmăresc indicii...



"Mami, go wiver" zice copilul meu bilingv (ahmm). Iar când ajungem acolo..."tat a pince". Mă uit după prinţ, dar nu văd nimic care măcar să semene. Un om din sat se chinuie să treacă gârla cu calul de căpăstru. "Mami, wok a bidge. Wok under a bidge". Evident, mergem la punte. Şi ne uităm şi sub ea. (sau ne facem, că e plin de iarbă şi nu se vede mare lucru). "No TOLL!!!".
Desigur că nu e nici un trol... POFTIM?! TROL?:)))))


Şi dintr-o dată lucrurile arată altfel: râpa e tărâm de basm, gârla e râu, ţăranul cu calul e prinţ doar pentru că are cal, iar sub fiecare pod este aşteptat un ... trol.



Şi atunci îmi dau seama că totul e în regulă...