10 luni

Nu ştiu de ce, dar unul dintre primele gânduri de artizan pe care le-am avut pentru copiii mei s-a materializat în... botoşei.



Probabil pentru că mi s-au părut indispensabili indiferent de anotimp. Practic. Poate că am căutat un mod de a fi lângă ei, având ceva făcut de mâna mamei. Cine ştie? Cert este că ambii copii au avut botoşei de BBC încă din maternitate. Primele două perechi au fost făcute de mama mea pentru Andrei. Ţine şi asta de pregătirea interioară pentru noul rol de bunică, nu?! Restul... de mine. Zic restul pentru că nu ştiu câte perechi am făcut. Suficiente pentru ca amândoi să-i poarte până au început să meargă.



Azi încercam să fac ordine în rafturile Clarei. Ştiţi, voi, alea care au lucrurile cele mai multe şi mărunte... Şi eram destul de nemulţumită că o grămadă nu voia nici să ajungă, darmite să rămână teanc. Aşa că mi-am înfipt mâinile în ea şi am pus-o furioasă pe raftul cu cărţi. Urma să mă ocup de problemă. Apoi am dat cu ochii de rafturile lui Andrei. Pe marginea lor, cuminţi împerecheate, stau şosetele lui. pe categorii.

Şi dintr-o dată n-am mai avut niciun chef de făcut ordine. Botoşeii nu se pot împerechea. Nici stivui. Nici nu stau locului. Exact ca pitica mea de 10 luni.



Va veni şi vremea pentru lucruri mai aşezate, dar nu încă.



Şi pentru cei care consideră botoşeii o idee învechită, am o imagine grăitoare despre ce se întâmplă SISTEMATIC cu şosetele...