Ciripitul face parte din muzica zilnică. Am ajuns să-l decodez destul de bine: ştiu cam pe unde sunt, cam ce fac, dacă sunt împreună (relevant, de multe ori) etc. Dacă se face linişte renunţ la orice făceam şi încep căutarea de la mic la mare. De obicei nu face să întârzii...
Acum aud din ce în ce mai puţin ciripitul subţirel. E ocupată... o înţeleg. Vrea altceva...se poate.
Încercând să negociez un teritoriu comun am făcut tot felul de artificii. Şi uite aşa au ajuns... (ahem) ciupercile în pat.
Am pomenit vag ce aveam de gând să fac şi pentru ce, dar privirea care a însoţit gestul a fost scurtă şi clară: mai avea nevoie de ciuperci, nu de explicaţii. Întreb timid pentru ce îi trebuie. Oftează şi se uită la mine cu neîncredere: oare chiar nu vedeam ce făcea?
"Again" mă anunţă. Şi sunt atentă, iau chiar notiţe vizuale.
Dar după ce termin treaba mi se face din nou dor de ciripitul ei şi o mai întreb o dată ce au mâncat girafele la prânz.
Se întinde, ia aparatul, îşi înfăşoară tacticoasă de două ori în jurul mâinii şiretul, îl deschide, cadrează, declanşează, mi-l întinde.
( Clara's picture)
Words are very
unnecessary...
Enjoy the silence!
that sound was my jaw hitting the floor
RăspundețiȘtergere