Ne-aşteptat

Zi plină. De surprize. De tot felul.

Am început-o într-o notă optimistă, cu planuri multe şi mărunte, dar din acelea care-ţi fac ziua mai frumoasă.

Aş fi putut să mi-o stric cu ocazia penei de cauciuc şi a întâlnirii cu poliţistul zelos (căruia i se părea că o roată pe jantă nu e chiar o pană şi chiar dacă e, nu e motiv să tragi pe dreapta, uite acolo parcarea, sus pe bordură!). Zâmbesc amar. Oare ştie ce mult i-am iubit pe suprarealişti? Oricum, ceci n'est pas... de sa faute , el doar aplică regulamentul.

M-am repliat cu gândul la plimbarea promisă Clarei şi am ajuns, chiar dacă un pic mai târziu, şi în parc. Aş fi vrut să-i arăt o grămadă de lucruri, dar era prea ocupată. Rezist (uneori mai greu) tentaţiei de a-i atrage atenţia asupra ceea ce mi se pare mie că merită văzut şi întotdeauna ajung să învăţ mult mai mult fiind atentă la ceea ce îmi arată ea ca demn de luat în seamă.

Mă îngrijorez vag când începe fugăritul porumbeilor. Nu, nu pentru că ar putea să cadă, nuuuuu, ci pentru că strigă în gura mare "'unch, 'unch!" (masa de prânz, în engleza ei personală din care mai lipsesc nişte litere deocamdată). Ca noroc, renunţă destul de repede şi îşi îndreaptă atenţia asupra unor scări.

Şi după cum le măsoară cu privirea, e clar că vrea să încerce să le urce singură. Uau, mă bucur eu, asta ar fi ceva!

Prima încercare îi confirmă nevoia de sprijin, aşa că încearcă o altă abordare, uşor laterală.

Nemulţumită, părăseşte ideea. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie...

De fapt, schimbă scările, iar pasul următor e mult mai hotărât.

Aplauze, laude, încurajări şi mă aştept să vre să urce şi mai sus. Cel puţin eu aşa vedeam planul. Dar nu, ea avea altul: "Sit down".

Toată munca de a sui o treaptă era ca să se aşeze acolo unde voia ea, nimic mai mult. Dar cui îi trebuie mai mult?!

Aşa că am mai văzut şi în ziua de azi un episod din seria "love the unexpected". Şi l-am apreciat la justa valoare: ne-aşteptat de mult.