E aici. Chiar a venit toamna.
Mi-a fost dor de vânt, deşi se spune că aici vântul e la el acasă. Şi mai ales mi-a fost dor de partea asta a toamnei. Când ritmul se încetineşte, când îţi permiţi să mai stai un pic în pat şi după ce te-ai trezit, când în cămară ai cam ce îţi puseseşi în plan, (cu o excepţie notabilă, dar îi vine rândul săptămâna asta), când grădina a ajuns pustie, când „a face” nu mai este chiar atât de presant, îmi găsesc timp pentru a privi, a asculta, a simţi...
Şi atunci cedez....
Cedez în faţa ispitei copilăreşti de a culege frunze...
Cedez în faţa ispitei de a face poze doar pentru mine...
Cedez în faţa ispitei de a nu mai fi mereu o mamă atât de responsabilă. (Clara, dragă, şi scoicile sunt bune şi trebuie gustate).
Şi uite aşa ajung să mă bucur de peisaje cu o încărcătură aparte pentru mine. Ca acesta:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu