Frăţeşte

Există o lungă tradiţie în familia noastră de fraţi mai mari care îşi ajută fraţii mai mici. Sau surorile. Şi pentru că eu am fost "aia mică", îmi vine greu să îmi imaginez cum ajunge un copil să strunească un alt copil. Asta, desigur, în vreme ce o armată de adulţi nu sunt în stare să-l convingă să facă lucruri cu adevărat (şi declarate ca fiind) plăcute.

Am stat pe un colţ de canapea destul de mult ca să ajung "parte din peisaj" şi să nu mai prezint interes. Mă minunam că au trecut cele 2 minute pe care Clara le petrece într-un cărucior care stă. Încep să mă relaxez. Eh, creşte fata, nu mai e chiar cum era...Şi nu-mi vine să cred cum în câteva secunde am deja un plan pentru ce aş putea face în tot acest timp (hmm, câteva minute, în traducere petru cei care nu au copii).

(poc...)

I-a căzut pixul pe care îl avea în mână. Gata. S-a zis cu liniştea, mă gândesc.

Andrei se ridică de lângă mine, încă uitându-se la piticii care se încolonau să meargă la spălat, ridică pixul şi i-l dă înapoi.

Bun băiat, ţucă-l mama pe el.

Clara se bucură.

Mă bucur şi eu. Andrei se suie la loc pe canapea. Mă reped să laud fapta de vitejie...

(poc...)
Clara repetă figura. La fel şi Andrei, tot fără să-şi ia ochii de la pitici.

(poc...)

(poc...)... După a patra oară, Andrei nu se mai suie în pat. După a şaptea oară nici măcar nu se mai ridică de jos. Deja aşteaptă pixul care va cădea.

Nu mai număr. Mă uit la ei şi mă gândesc că numai dragostea de frate te poate face să înduri aşa ceva. Şi mă bucur. Pentru amândoi.